Omul de ceară

În frigider avea salată şi două şarlote. Nimic interesant. Motanul dormea pe fotoliu, ca întotdeauna, preocupat s-o viseze gătind ciorbe de pui cu zeamă de varză.
Ce-i mai rămăsese de făcut?
Un duş. Să nu se mai gândească decât la pârâiaşe fierbinţi, termale, care se despart şi se unesc şi iar se despart, o adevărată reţea hidrografică, purtătoare de somn.
În felul ăsta mai irosi o jumătate de oră.
Gândurile plecaseră odată cu gustul sărat al pielii, pe gaura de scurgere. Unde? În canalizarea oraşului. Şi, ceva mai încolo, aveau să ajungă în mare, contribuind la menţinerea salinităţii.
Dacă mai apucau.
Prosop.
Prosop, pat, telecomandă.
Asta urma.
Zis şi făcut, numai că ecranul se umplu de purici. No signal, ar fi trebuit să scrie, dar era mai rău.
Privi un timp jocul de puncte albe. Dacă se concentra, putea să întrevadă un chip. O frunză. Un pelican. O corabie cu pânze. Toate astea le putea desena cu mintea, din puncte. Ca pe nişte noi constelaţii.
Apoi sună soneria.
Genul de incident brutal de simplu care te face să revii cu picioarele pe pământ.
Halat. Papuci. Yala clompănind greoi, uşă întredeschisă.
Nimic esenţial: era omul de ceară. Ochelaristul palid de vizavi.
- Aş vrea să te invit astă seară la mine. Şi nu accept să nu vii, ca de Crăciun!
Îşi trecu o mână prin păr. Cu gestul ăsta câştiga timp şi nu se vedea cât de rău îi pare că-i deschisese.
- De Crăciun? Ce-a fost de Crăciun?
- Ai refuzat invitaţia.
- Mă crezi că vorbim, faţă în faţă, pentru prima dată?
- Dar florile le-ai găsit, le-ai băgat în casă şi-ai plecat aproape imediat!
- Florile?! Florile erau de la Iulius!
- ...şi cum să fi semnat? Aşa mă cheamă.
Micul fluid greoi, lipicios, o înţelegere târzie i se scurgea de-acum pe şira spinării, pe sub halat, ca şi cum adevărul e un lichid scârbos. Greu de suportat..
Trandafirii roz, puternici, cărnoşi, rezemaţi de uşă. O filă de notes în pătrăţele: „Ora 8 e bine? Te aştept! Iulius”.

Ajunul Crăciunului vechi. Da. Îi aşezase în pat, cu feţele spre ea, treizeci, treizeci de ochi, nu scăpase nici atunci de obsesia că florile au un ochi şi te privesc cu el, perfect calme. Nici măcar surpriza, emoţia, panica bucuroasă ce-o cuprinseseră n-au şters atunci senzaţia aceea, că florile se uită la tine.
Işi aminti într-o singură secundă totul, întreaga furtună de pregătiri, baia, parfumul, hainele răsturnate în pat, cu ce să se îmbrace, o mare împietrită moale de albastruri şi griuri de lână, de mătase, de pânză... Nimic potrivit.
Afară ninsoarea se transformase în lapoviţă. Era în jeanşi, ca toată săptămâna şi-n cel mai nou pulover negru. Mergea aproape alergând, printre oameni, pachete, sacoşe, crengi de brad. Tot sperând să găsească un taxi liber, aproape că ajunsese. Fericită. Că-l ascultase cu-atâta atenţie cândva, povestind despre el, unde locuieşte, cum, în ce fel de casă, cu amănunte pe care doar femeile sunt capabile să le menţioneze şi apăsase pe cuvântul singur. Când toţi ceilalţi de la masă păreau deja plictisiţi de-atâtea detalii, ei ii păruse că ultimul cuvânt, singur, ii era anume adresat. Şi-acum era convinsă şi se felicita că memorase totul. Iată, ştia drumul şi cu ochii închişi.
Poarta era încuiată. Se uitase prosteşte prin fanta cutiei de scrisori. Bătuse o dată. Metalul zăngănise oribil. Aşteptase. Bătuse iar. Apoi auzise paşi. Se-ndepărtase de clanţă. Abia putea să-nghită de emoţie. Transpira jalnic. Îşi desfăcu fularul şi propriul ei parfum o miră. Cam preţios, nepotrivit.
Femeia vîrstnică o întreba pentru a doua oară „Cine sunteţi?” Nu-i răspunsese de la început fiindcă prea o luase prin surprindere. O mamă? O vecină? Dar el spusese „singur”.
„Il caut pe Iulius.”
„E la munte.”
Apoi închisese poarta foarte, foarte încet, pe muteşte. Logic, să-i atenueze ei senzaţia de uşă trântită în nas!
Umblase pe străzi aiurea, ceasuri întregi, analizând toate variantele, până şi pe aceea că femeia o minţise sau nu-i spusese tot , ar fi trebuit să zică „E la munte fiindcă acolo s-a întâmplat ceva neprevăzut şi n-a avut când să te anunţe.” Iar ea ar fi întrebat-o ce se întâmplase la munte şi răspunsul ar fi fost ...
Între timp nu mai era nici ţipenie prin oraş, lapoviţa redevenise ninsoare şi apoi se oprise şi abia atunci observase şi ea că plânge, fiindcă n-avea cum să mai fie atât de udă pe faţă.

Se simţea iar ca de Crăciun, bolnavă de ruşine. În mod ciudat, amintirea aceea veche o zdrobea şi azi, deşi n-avusese decât un martor, bătrâna, care nu se obosise probabil să-i comunice lui Iulius „Cât ai lipsit, te-a căutat o fată.”, iar ea, în prima zi de după vacanţa de sărbători venise la birou cu demisia gata scrisă. Iulius o semnase fără tragere de inimă şi fără curiozitate, presupunând doar, cu voce tare, „Cred că ai un motiv foarte întemeiat” şi ea răspunsese „Cu siguranţă!”
La şase luni distanţă, azi, iar o făcuse de oaie, cu sute de martori. Şi totuşi nu era nici pe departe atât de răpusă, ştia ce avea să urmeze mâine: o coală de hârtie, demisia.

Iulius, mai bine zis noul Iulius, părea să fi priceput şi el, tot prea târziu, că nu e unicul cu numele ăsta de pe pământ, că era autorul unei confuzii, probabil cu urmări neplăcute.
- Îmi pare rău. Îmi imaginez că te-am băgat într-o încurcătură.
- Probabil că mi-ai distrus viaţa, îi răspunse extrem de rar, ca prin vis, aşa încât
până şi-un idiot palid putea să-şi imagineze cât îl iubise ea, pe celălalt.
- Şi totuşi, reluă el, având în vedere situaţia specială în care ne aflăm, insist să vii.
Te rog!
- Nu-i nevoie să te îngrijorezi pentru mine. Mă descurc. Vezi-ţi de-ale tale. O să-mi
dau mâine demisia şi cu asta basta. Ştii, adăugă cu ironie, am antrenament!
Dacă el ar fi insistat, dacă ar mai spus ceva, i-ar fi închis uşa în nas cu infinite precauţiuni, ştia cum trebuie făcut şi s-ar fi culcat oarecum liniştită.
Dar omul de ceară tăcuse definitiv, suspendat în dezastru, părea mai mic, mai străveziu, un sinistrat pe acoperişul unei case, în mijlocul viiturii.
Şi ea ii spuse, regretând fiecare cuvânt, ştiind deja că nu e bine, că nu mila rezolvă lucrurile:
- Aşteptă-mă puţin. Îi dau de mâncare pisicii şi vin.
După care închise uşa normal, fără menajamente.

Motanul nu voia să se trezească. Il mângâie pe creştet... Îşi feri urechea cu o eschivă rapidă, circulară, un reflex caraghios pe care i-l ştia, dar nu se trezi. Îl răsuci pe spate. Dormea profund, incredibil, într-o poziţie aproape umană, cu labele de dinainte pe piept. Nasul roz, rozul de trandafiri, fornăia abia sesizabil.
Se uită prin cameră după ceva de îmbrăcat. Blugii aruncaţi pe jos, pe jumătate întorşi pe dos erau foarte buni. Şi-un tricou negru, curat. După un minut îl schimbă cu altul, roşu. Nu ştia dacă trebuie să se încalţe sau nu, având în vedere că erau de parcurs vreo trei metri până la uşa de vizavi. În vizită, în papuci de casă. Nu era politicos. Nu era? Şi ce dacă? În felul ăsta o să-i dea de înţeles că nu stă mult. Se privi în oglindă ca să se asigure că arată suficient de improvizat. Când să iasă, se întoarse brusc din drum şi luă motanul în braţe. Chiar nu-i trebuia un tête-à-tête. Aşa, erau trei.
Iulius o aştepta în hol.
- Ce faci aici? – il întrebă iritată
- Te aşteptam.
- Şi dacă te minţeam şi nu veneam? Stăteai aşa, toată noaptea?
- Nu, spuse el arătându-i drumul, fiindcă tu nu prea minţi. Hai, curaj! Nu muşc!

O conduse direct lângă masa aranjată festiv. Nu, festiv era puţin spus. Poate de gală, regală... aşa ceva.
Cuvântul potrivit era zdrobitor. Un aranjament zdrobitor de frumos.
Şervete din mătase roşie. Un pătrăţel lucios, unul mat. Unul lucios, unul... În cel mat, un cerculeţ auriu. Putea fi un glob pământesc cu meridianele şi paralelele desenate sau un glob, pur şi simplu, din cele pentru brad. Împăturite complicat, ca un evantai şi trecute printr-un fel de brăţară subţire.
O masă în roşu şi auriu. Până şi pâlcul de candele care pluteau într-un vas de cristal plin cu apă erau roşii şi aurii.
- Ce-i aici? Muzeul Crăciunului? întrebă ea ca să-şi ascundă stânjeneala.
Exact masa aceea o visase, cu luni în urmă, alergând pe străzi, prin ninsoarea amestecată cu ploaie.
- Oarecum. L-am amânat puţin.
Dintrodată se simţea prost din pricina papucilor îmblăniţi.
Nu prea ştia ce să mai zică, unde să se aşeze, aşa că rămăsese în picioare până îi trăsese el un scaun.
Îşi puse motanul la spate, ca pe o pernuţă. Animalul nici nu se sinchisi. Continua să doarmă.
Printre farfurii erau boluri transparente, pline cu ciudăţenii. Nu recunoscu decât stafidele si cubuleţele de lămâie verde. Nu-i era foame. Nu întrebă ce fel de mâncare era acolo. Nu-i păsa. Nu credea că va rămâne îndeajuns de mult încât să le guste.
- M-am gândit să facem exact aşa cum ai spus, să ne petrecem seara aceasta exact cum ne dorim, explică el, aranjându-i încă odată farfuria, tacâmul, paharul.
- Când ţi-am spus eu asta?
- Azi, la meteo! Nu doar mie, ci tuturor.
Iar zâmbea enervant, mămos, parcă asta făcuse de când lumea, ii pusese ei masa, o îngrijise.
- N-am zis aşa ceva. Am citit ceva ce nu trebuia, o prostie, atât...
El o întrerupse înălţând arătătorul în aer, adică ai puţină răbdare. Se mişca încet, cu economie. Părea obosit. Umblă la televizor, apăsă nişte butoane, apăru ea, cu emisiunea ei. Asta deja era prea mult!
- De ce m-ai înregistrat?
Îi arătă un loc incert, undeva, în dreapta,un sertar sau un raft:
- Te am colo, pe toată. A fost un discurs foarte frumos! Uite, de-aici…
Nu fusese niciun discurs! Ori era nebun, ori o lua peste picior.

Intrase în emisie citind prompterul: „Şi astăzi vremea va fi deosebit de călduroasă pentru această parte a anului. Câteva ploi răzleţe vor stropi câmpia în zona de vest dar spre amiază temperaturile minime nu vor coborî sub…”, în timp ce rostea valorile în grade Celsius, gândul îi fugise, o milionime de secundă, la un covor fin de gazon care creşte văzând cu ochii, se face lan de iarbă, înalt până la umeri, te poţi ascunde în el ca-n lanul de porumb, doar că-i mătăsos, umed, suplu, imagine bună pentru reclama la saltele care urma, apoi viziunea dispăru, odată cu „la noapte, frontul atmosferic…”, urmau nişte puncte cardinale, chiar că era cald în studio, bluza albă îi venea ca dracu, era singura femeie din lume căreia albul îi venea catastrofal, ploile se intensificau si cuprindeau zona…de-aceea nu purta niciodată alb, dar acum aşa o îmbrăcaseră, în alb. Mai erau de citit cinci cuvinte şi ieşea...
Deseară va fi sfârşitul lumii.
Calupul publicitar curgea de 50 de secunde şi ea tot nu se obişnuise cu gândul că citise mecanic, că în timp ce zicea „deseară” deja văzuse ce urmează şi nu găsise nimic mai deştept de făcut decât să continuie să rostească enormitatea în întregime, până la punct, coborând frumos vocea, aşa cum era firesc, la sfârşitul frazei.
Nu ştia cine-i făcuse farsa asta, ce sens avea, se răzbunase cineva, îşi râsese de ea, sigur însă, însemna sfârşitul ei ca prezentator meteo...
Părăsise unghiul vizibil, studioul, punând uşoara senzaţie de ameţeală şi greaţă pe seama ruşinii acute.
Trecuse pe lângă cameraman care o privea cu tristeţe. Păi altfel, cum? O vedea, aproape sigur, pentru ultima oară.
Nu-i venea să plângă fiindcă singura ei amintire cu adevărat cumplită era aceea de la Crăciun.
Pe hol, o oprise un coleg spunându-i „Indiferent dacă la un moment dat... în fine, nu conteză… Vreau să-ţi spun că aş fi dorit să avem timpul necesar să… dar acum, dacă tot… trebuie să ajung acasă! Îmi pare rău!” Şi-i sărutase mâna.
Nu fusese capabilă să zică nimic, fiindcă bărbatul dispăruse imediat, în grabă, fără să-i lase timp de răspuns.
Din nefericire, unicul om căruia îi datora explicaţii plecase, aşa zicea secretara, având în vedere faptul că a mai rămas atât de puţin. Secretara turna apă la ficus cu cana de cafea nespălată, apă cu zaţ, dar ficusului exact asta îi plăcea, se simţea hrănit.
Lumina pe hol creştea, se apropia de ieşirea-ieşire, n-o covârşise nimeni cu întrebări, „şi-acum ce vei face?”, se vedea deja în stradă, fără să-şi fi luat măcar fardurile şi picăturile de ochi din sertarul ei şi rămas bun.
Portarul,într-o bluză de trening prea largă, pe picior de plecare şi el, o aştepta parcă să dispară, odată. Bombănise ceva, „Tocmai dumneavoastră vă mişcaţi aşa greu!”.

Un ceas mai târziu era acasă.
N-avea nicio scuză. Oricum nu-i mai plăcea acolo. Un canal obscur la care nu se uitau probabil decât bătrânii de la ea din bloc, care o cunoşteau şi erau mândri că sunt vecini cu cineva care apare la televizor.

„Mâine seară va fi sfârşitul lumii”, spunea ea în reluare.
Acum chiar că îi venea să vomite de ruşine. Exista un cretin care păstrase porcăria asta şi care o chinuia, obligând-o să se vadă. Numai că n-o tăiaseră cu „publicitate”, aşa cum credea, o lăsaseră să vorbească, se întreba cum, când spusese cuvintele acelea, pe care nu le citise de pe niciun prompter, erau din capul ei, dar nu-şi amintea să le fi zis…

„Odată şi-o dată tot trebuia să vină. Avem ocazia să trăim o zi, fără să ne pese de ce gândesc ceilalţi despre noi, pentru că nu vor mai avea timpul necesar să-şi povestească unii altora impresiile. Putem, în sfîrşit să facem orice , fără ca asta să aibă importanţă pentru viitorului nostru, pentru că el nu mai există. Putem trăi o zi ca şi cum ar fi ultima noastră zi, şi nici nu e greu, fiindcă nu trebuie să ne închipuim: chiar asta este! Ultima zi.”
Apoi, purici.
Reclama la saltele ortopedice nu mai intrase niciodată.

Nu îndrăznea încă să-l privească, bănuia că aşteaptă surâzînd tâmp, mândru de el, să-i asculte explicaţiile. Era victima unui complot absurd, se simţea nedreptăţită, în fond oricine greşeşte, dar nu merită pedepsit în halul ăsta.
- Ştii ce mi-a plăcut, cu adevărat?, vorbi tot el, primul. Mi-a plăcut că ţi-ai păstrat cumpătul. Sunt lucruri în viaţă pe care trebuie să ţi le asumi.
Începea să regrete că venise. Cunoştea genul: tipul care vorbeşte în dodii, ca să pară interesant. Nimic n-are vreun înţeles, dar îţi lasă impresia că e foarte profund. Poate el şi crede asta!
Se foi pe scaun. Motanul o simţi şi se mişcă şi el, profitând că are mai mult spaţiu.

Duse o mână la spate şi-l mângâie pe furiş. Era acolo. Ce bine!
- Dacă nu ţi-e foame încă, putem sta pe canapea. Mâncăm mai târziu. Acum chiar că nu mai e nicio grabă.
Il privea ostil, ca să nu se observe că, de fapt, i se face teamă. Nu-i suna bine invitaţia cu mutatul pe canapea. Nici bine şi nici original. Îi treceau prin minte lucruri oribile, din filme, din jurnalele de ştiri, i se păru chiar că aude vocea unui specialist – "Cine s-ar fi gândit s-o caute în apartamentul vecin?
Între timp zărise şi canapeaua: un divan îngust, ca o laviţă, cu multe perne în loc de spătar. Îi părea cunoscută.
Se pomeni ducându-se singură într-acolo, era un loc bun, retras, sub fereastră, departe de el. Se aşeză. Era chiar plăcut. Pernele nici prea tari, nici prea moi, îmbrăcate în huse de pânză albă, miroseau iute, a magazin, nu fuseseră spălate niciodată.
- Sunt noi, zise, atingându-le suprafaţa destul de aspră.
- E prima oară că se aşeză cineva pe ele. Eu stau dincolo, la mine, în atelier.
- Eşti pictor?
- Ceasornicar, îi mărturisi , stânjenit probabil de o meserie devenită atât de demodată.
Îşi trase şi el scaunul mai aproape, aşezându-se într-o atitudine oarecum servilă, ca un valet care ştie că n-ar avea dreptul să stea jos în faţa stăpânei, apoi continuă:
- De trei ani aştept să te văd aici, în camera asta care , de fapt, îţi aparţine. Îţi place ?
Il privi pentru prima oară cu atenţie, insistent. Fară doar şi poate căzuse într-un fel de capcană. Poate nu era violent, dar, oricum, era nebun.
- Îţi place camera asta?, repetă el .
Nu, cum să-i fi plăcut? Era umplută cu tot felul de lucruri nepotrivite între ele, de parcă de fiecare dată când aranjase un colţ, imediat se răzgândise şi continuase altfel. Apoi nu se mai îndurase să renunţe la prima variantă. Un ghiveci total.
- Da, e primitoare.
Minţea. N-avea de gând să-l înfurie.
- Nu, e un ghiveci total. Dar n-am avut de ales. De fiecare dată când te vedeam, tu îţi doreai altceva.
Repetă după el, ca să înţeleagă despre ce e vorba: de fiecare dată îmi doream altceva. De fiecare dată, când?
- Când apăreai pe ecran. Cu vremea ta.
Se mai uită odată în jur. Da. Fiecare obiect în parte îi părea cunoscut fiindcă, la un moment dat îşi dorise să-l aibă. Balansoarul alb din colţ, lampadarul, planta agăţătoare din spatele lui care se urca, iată, pe un fel de grilaj aplicat pe perete. Şi rafturile, foarte înguste, suspendate. Până şi cărţile! Erau toate cărţile pe care le văzuse vreodată şi renunţase să şi le cumpere, alegând altele. Mai folositoare.
Prin urmare, camera îi părea insuportabilă şi plăcută fiindcă nu conţinea decât obiecte pe care nu îndrăznise să şi le ofere.
- Pe urmă, continuă el, a mai fost şi interviul tău din ziar. Ai răspuns cu foarte mult curaj. Cu sinceritate.
Asta chiar era o minciună! Nu dăduse niciodată vreun interviu, deşi i-ar fi plăcut. Juca în secret jocul ăsta, puţin naiv, ori de câte ori apărea la televizor o persoană cunoscută şi răspundea la întrebări, răspundea şi ea, în gând, cu varianta ei.
Bine, era clar că şi oamenii aceia ar fi spus cu totul altceva, dacă ar fi ştiut că n-o să afle nimeni.
Mărturisirile lor erau pregătite din timp, erau lucruri cu care te poţi mândri, public, care permit înnodarea unui dialog. Pe când ea...
- N-am dat niciodată interviuri! E o confuzie! – protestă cu voce tare.
Dar Iulius deja cotrobăia într-un teanc de reviste vechi, repetând destul de impacientat: „Ştiu sigur că aici l-am ascuns, cu mâna mea, ce Dumnezeu?!”
Răsuflă uşurată că evidenţa e de partea ei: nu exista ziarul acela, cum nu existase nici vreun interviu.. Nu-i mai trebuia să înţeleagă de ce un tip care locuieşte singur ascunde lucruri în propria casă. Doar se bucura că a scăpat de cititul a ceva ce, desigur, nu spusese.
Momentul de bine trecu, fiindcă el, gata, îşi amintise ce-a făcut cu ziarul, trebuia să-l fi lăsat în bucătărie, fiindcă recitise iar un anume fragment, chiar în acea dimineaţă şi se scuză cât e de uituc. Toate explicaţiile astea i le dădu de dincolo, cu glas ridicat, ca să-l audă, nu pierduse decât vreo două cuvinte, pe care le acoperise cu trântitul unor uşi de dulap.
Reveni şi se aşeză într-adevăr lângă ea, despăturind o foaie veche, puţin îngălbenită, cu urma unei circumferinţe care putea fi de la o ceaşcă de cafea. Zări titlul publicaţiei, pe colţul de sus, „Probabil, timpul”. Nici numele nu-i suna cunoscut.
Se pregătea să-i citească de-acolo. Îşi ridicase ochelarii pe creştetul capului, nu avea nevoie de ei la citit, ca majoritatea bătrânilor.
Chiar că nu-l mai suporta, îi smulse pe negândite pagina din mână, să vadă cu propriii ochi, dar nu găsi nimic despre ea şi, când ridică privirea să-l întrebe aproape răstit, „unde scrie de mine?”, tresări. Acum se uita la altcineva, fără ochelari arăta cu totul altfel, nu-şi putuse închipui că ochelarii schimbă într-atât fizionomia unui om.
El îi coborî repede pe nas, parcă înţelegându-i surpriza. Iar arăta ca mai înainte: şters, vechi, obositor de banal.
Ii era milă de el, exact ca la începutul serii. Orice urmă de teamă trecuse. Nu putea fi decât un ţicnit singuratic, care făcuse o fixaţie pentru ea, era dependent de imaginea ei de la televizor şi işi închipuia că o cunoaşte. Trăia prosteşte cu iluzia că e singurul care o vede, că, în timp ce ea priveşte în camera de luat vederi, de fapt se uită în ochii lui. Ochii lui, de după ramele oribile.
Îi înapoie foaia cu blândeţe. Nici nu trebuia să-i strice jocul. Nu era drept! În definitiv, şi ea revăzuse de mii de ori scenariul serii de Crăciun, lumina misterioasă din lumânările roşii plutind, celălalt Iulius, vocea lui puţin răguşită, mâinile, cum i-ar fi umplut paharul, vedea până şi imaginea asta de detaliu, sclipirea aurie a vinului, unghiile lui exagerat de îngrijite, date cu lac incolor, despre care nu apucase să afle de ce şi le iubeşte atât.
Pe urmă filmul se întrerupea brusc, vedea iar lumînările, degetele lui apucând paharul, mereu aceleaşi imagini de început, nu era capabilă să-şi închipuie care ar fi fost primul cuvânt pe care i l-ar fi spus, dacă s-ar fi prefăcut surprinsă, indiferentă, amabilă, ori dacă i-ar fi recunoscut din senin, fără nicio pregătire, că îl iubeşte de când l-a văzut, că îl visează aproape în toate nopţile, că nu se poate gândi la nimic altceva decât la el, cum ar fi dacă ar săruta-o. Şi iar relua ultima imgine, a paharului,a degetelor lui subţiri...
De ce se afla acum în vecinătatea acestui ciudat? Un mincinos caraghios care stă încuiat în casă, îi pândeşte venirile, plecările, apariţiile la televizor şi în timpul ăsta repară ceasuri. Cine mai repară ceasuri în ziua de azi? Un nebun!
- Aici era, zise Iulius. Nu sunt nebun.

Încă odată îşi ridică ochelarii în creştetul capului şi luă pagina, netezind-o cu atenţie. Apoi spuse foarte încet, parcă speriat:
- Aici scria! În locul acesta. Acum văd că e altceva…
- Poate nu e asta foaia care ne trebuie.
- Ba da, ba da… murmură pierdut. Asta este. Recunosc toate celelalte titluri…
- Şi ce spuneam?
Nu era mare lucru să intre în jocul lui.
- Ah, nimicuri. Prostioare.
- Parcă ziceai ceva de răspunsuri curajoase...
- Păi da. Îţi trebuie curaj ca să spui lucruri atât de simple, la care toată lumea se gândeşte , în fond, dar nu le recunoaşte nimeni în faţa celorlalţi.
- De pildă?
- De pilda aia... cu timpul liber. Cum îţi petreci timpul liber. Ziceai că nu ştii. Că nu ştii de unde şi până unde ţine timpul liber şi că, probabil, nu faci absolut nimic, fiindcă nu-ţi dai seama că te afli în timp liber.
- Şi? Zâmbea pentru prima oară de când intrase în casa ceasornicarului.

Exact asta ar fi răspuns, dacă cineva, vreodată, ar fi întrebat-o, deşi era sigură, absolut sigură: nimeni, niciodată nu-i pusese o astfel de întrebare, pentru vreun ziar care, de fapt, nici nu exista.
Dar cel mai amuzant era cu totul alt aspect: că omuleţul ăsta palid, străveziu,obscur, îşi imagina că citise exact ceea ce ea ar fi spus, dacă ar fi fost întrebată.
Se aşeză iar pe scaunul ei, în dreptul mesei şi el o urmă, târându-şi scaunul, aşa cum fusese iniţial.
Motanul dormea cu capul atârnînd caraghios, aşa cum oamenii n-o fac niciodată.
Dintrodată, se simţea mult mai bine, se repeta primul moment, când el ii aranjase scaunul, poftind-o la masă, numai că acum totul părea familiar, deja cunoscut, vedea senzaţionalele lui şervete roşii, festive, ca pe nişte banale ştergare, desfăcu unul, firesc, ca şi cum avea de gând să-l folosească.
- Hai, povesteşte-mi mai departe, il încurajă iar, ce mai scria acolo? Ce mai spuneam ?
Iulius privea însă îngrijorat într-unul din bolurile cu salată de fructe sau ce era.
- Se pare că am calculat greşit. Nu mai avem chiar atât de mult timp la dispoziţie.
Ii urmări privirea. Amestecul de bucăţele de lămâie căpătase un aspect ciudat, parcă se topea, decolorându-se, parcă era din ceară, din aceeaşi ceară din care era făcut şi omul de ceară, adică el, vecinul de palier, pe care abia dacă-l ştia din vedere.
- Ce se întâmplă?
- Exact ce spuneai tu: lumea începe să nu mai fie.
Se ridică în picioare ţinându-se cu amândouă mâinile strâns, de marginea mesei, care devenise moale ca o pernă.
Totul părea fluid, pereţii ondulau cenuşii, vedea prin ei, dincolo, afară, palierul pustiu, luminat puternic, părea un loc sigur, nu putea fi nimic altceva decât un cutremur, dar unul puternic, mortal, definitiv, se năpusti pe scări în sus, deşi ar fi vrut, de fapt, să coboare, urca în fugă, treptele erau de sticlă, balustrada îngheţată, bătu cu pumnii în toate uşile, deşi ştia deja că n-are timp să aştepte să i se răspundă, încă puţin şi avea să fie sus, sus, la ultimul etaj unde ...
Nu vedea exact cum, dar sus avea să fie în siguranţă.
Ultima uşă. Acolo unde se terminau scările.Se sprijini de clanţă simţind că leşină.Nu prea înţelegea cum, se pomeni dincolo, înăuntru, între ziduri sigure, solide, în casa cuiva. „E cineva?”, întrebă în şoaptă, deşi era inutil. Oamenii fugiseră, ca şi ea, încercând să scape, să ajungă sus, pe acoperiş.
Se auzea un susur slab, de apă care dă în clocot. Asta era. În bucătărie fierbea un ibric. Alături, pe masă, o cană şi cutia de ceai, cu capacul pus alături.
Aproape că-i venea să ţipe de bucurie, totul părea atât de liniştit, de firesc. Trecuse! Cineva, stăpânul ceaiului şi-al acelui ibric, se va întoarce, o va întreba ce caută acolo şi ea nu va şti ce să spună. Şi se va bucura.
Măcar să stingă focul. Ar fi putut motiva că intrase să stingă focul. Vru să-l stingă. Parcă lipsea ceva. Aburul. Apa fierbea fără să se evapore. Îşi trecu palma pe deasupra vasului: aerul era uscat şi rece. Nici urmă de căldură. Flacăra era o iluzie. Totul era o iluzie.
Începuse sfârşitul.
Porni înapoi, în jos, în sfârşit, în jos, convinsă fiind că omul de ceară se topise deja, că nu existase niciodată, că ultimele ore erau o greşeală a minţii ei, că nu rostise niciodată imbecilul discurs, pentru simplul motiv că lumea chiar nu mai exista de ore bune şi acestea nu puteau fi decât ultimele ei amintiri, secreţia unui hormon absurd care te trece dincolo, un luntraş submolecular care-ţi mai amestecă odată toate dorinţele, toate uitările, face din Iulius cel frumos, cu degete lungi, fine, de ceasornicar, o umbră gălbejită, ca să nu pleci cu regrete, cu întrebări. Să pleci uşor.



Se împiedică şi căzu chiar în faţa lui Iulius, care o aşteptase răbdător, ascultând tot vacarmul provocat de scările care se prefăceau în cioburi, pe măsură ce ea cobora.
- Te cred, strigă ea, mirându-se cât e de fericită că il vede. Te cred! Cine a făcut asta?
- Tu, îi răspunse Iulius, calm, ajutând-o să se ridice de jos. Hai , linişteşte-te!
De fapt, de fapt ea nu făcuse nicio mişcare, nu-şi îndreptase genunchii, nu-şi încordase muşchii şi totuşi se afla acum lipită de perete, în picioare, fiindcă el o ţinea de umeri ca pe o păpuşă moale, uşoară. Uşoară, fără gânduri, fără regrete, exact aşa cum trebuia. Îşi privi papucii îmblăniţi, unul căzuse, pe celălalt îl mai avea încă în picior, dar tălpile nu mai atingeau podeaua, era suspendată, o ţinea fără niciun efort.
- Tu faci asta? Tu mă ţii aşa?
În loc de răspuns, o duse plutind până la canapeaua ei , o aşeză între perne şi-i dădu să bea apă. Era rece, normală, bună. Era apă adevărată. S-ar fi evaporat, dacă ar fi fiert. Apoi îi netezi părul, aprope mângâind-o, cu acelaşi zâmbet mămos de mai înainte, cu degetele lui albe, fine, de ceasornicar.
- Încetează, ţipă ea. Încetează! Nu mai zâmbi, nu mă mai privi! Spune-mi doar atât: eu de ce-am scăpat? De ce sunt aici? De ce mai sunt aici? Cine a hotărât asta?
Iulius tăcea. Îşi scosese ochelarii cu rame groase, pătrate.
În lipsa lor nu era decât un tip cam palid, pistruiat, cu ochi albaşti, prea mari pentru faţa lui îngustă.
Încercă să se îndepărteze, dar distanţa nu se micşora.
„Miroase a nisip, nu a ceară”, se gândi şi îşi coborî pleoapele, asta putea s-o facă, depindea de ea.
Pe urmă simţi căldura, ca un abur cândva absent şi aroma ceaiului verde şi gustul de linişte absolută. Asta era! În sfârşit, ştia. Asta pierduse în fostul ei Crăciun.

Încercă să numere secundele, şase, atât dură pelingerea catifelată în lumea cea nouă.

Deshise ochii.
Era înfăşurată în prosopul albastru de baie. Televizorul transmitea reclama cu saltele ortopedice. Avea semnal. De-afară se-auzi zgomot de sticlă spartă. Cineva înjura de mama focului punga de plastic prea fragilă, care i se rupsese în mână.
Se ridică şi ieşi exact aşa cum era.
Nu ştia cât e ceasul, poate abia se luminase de ziuă, poate era deja prânzul.
Se sprijini cu degetul în butonul soneriei de vizavi. Şase secunde, fără oprire.
Omul de ceară deschise, în sfârşit.
- Te cheamă Iulius? îl întrebă, aruncându-i-se, printre lacrimi, în braţe.
- Da, da... şopti el, cam speriat de ce i se întâmplă. Stai, linişteşte-te! Spune-mi ce-ai păţit.

Exact atunci, motanul le trecu peste glezne, bucuros că-şi poate continua somnul în propria lui casă.

Draft II: COPIII UITĂ REPEDE

- … Şi?! I-o ascunzi. Nu i-o mai dai! Copiii uită repede.
- Bine, dar plânge după ea…
- Şi? Să plângă! Aşa se-nvaţă!
Unde sunt cozile de altă dată? Cozile binecuvântate la care, până să cumperi pachetul de unt, absorbeai toată acea infinită înţelepciune stradală, te îmbibai cu certitudini, cu “ce se cade”, “ce se face”, “ce trebuieşte”…
Acum rândul merge repede, n-am în faţă decât trei persoane şi pe femeile din urma mea, femeia -“şi”, plus femeia – “bine, dar”. Mă-ntorc puţin, atât cât să-mi fac o idee, cu coada ochiului, să ştiu şi eu cum arată autoarea implementării lui “fără suzetă”.
Unde-şi ţine sabia cu care şfichiuie aerul , rece şi interogativ: “şi?”. (O conjuncţie generoasă, de altfel!). Cum simplifică ea lucrurile, cum vâsleşte cu “şi”-ul ei atotputernic, împărţind apele ezitării.
Face o dată “şi?” – mai coseşte un strat de şovăială… Mai face o dată “şi?” – lumea se transform într-o mirişte precisă, stearpă , în care “copiii uită repede”.
O privesc cu ură nedisimulată. E făcută numai din”şi?”-uri de-astea ucigătoare. Nici nu se oboseşte să formuleze toată întrebarea: “Şi ce dacă?”. Dă cu „şi”-ul în stânga şi-n dreapta, parcă ţine în mâini un toroipan cu care se apără de îndoieli ca de muşte, are la ea totul, reţete, definiţii, modalităţi, tehnică de lucru. Nu s-a născut încă pe lume o problemă a cărei soluţie să nu-i fie cunoscută.
E tunsă scurt, banal, are părul vopsit roşcat,în nuanţa “şi?”, unghiile lungi îi ţâşnesc dintr-o coroniţă de carne umflată, rezultatul anilor de despieliţări obsedante (mă-ntreb daca obiceiul ăsta, al belirii îndârjite a unghiilor, nu ascunde vreo tristeţe de altă natură), decolteul rochiei e onest, e de vară, aşa trebuie să fie, adânc, până la şanţul dintre sânii ca două porţii de cocă crudă - pâinea noastră cea de toate zilele.
Cobor privirea: hălci puternice de carne sigură. Unde-a fost talia, mai există încă o amintire de îngustime, pe-acolo şi-a trecut cândva bărbatu-su braţul, ca s-o salte, s-o treaca pragul… Mai jos, şolduri, coapse, picioare, nişte glezne care-şi incordeaza maxilarele pe tocurile subţiri şi înalte ale papucilor, totul e greoi, sigur, casnic, onest. Probabil că viteza cu care toacă profesional legumele în bucătărie e egală cu viteza în care îşi creşte copilul şi oftatul ostenit, resemnat-acrit în partea lui nevăzută, cu care se întinde seara în patul conjugal, răpusă de greul clar al unei zile e rezumatul tratatului de psihologie infantilă pe care-l are la degetul mic.
Şi Dumnezeu, cred, până o vede răsturnată în somn, o priveşte cu mâna la gură şi se întreabă: “Ce dracu’ am făcut aici?”

Copiii nu uită nimic, Ioane!
Sunt ca nişte hangare în care adulţii îşi depozitează gunoaiele, crezând că „hangarul” n-are minte, nu pricepe, nu înţelege ce-ai îndesat în el.
Perioada cuprinsă între incubator şi şcoala primară e stocată secundă cu secundă.
Nu ştiu de unde până unde ideea asta că amintirile din prima copilărie sunt învăluite în ceaţă, sunt nesigure, confuze şi produc nostalgie?
Eu le am îndosariate, cu număr de înregistrare. Mă gândesc la ele foarte serios. Un lung şir de traume şi fericiri.
Uite, am patru ani şi mă trezesc brusc noaptea, transpirată de groaza că mi-am pierdut un obiect. O carte, o jucărie, un creion, un pulover, ceva ce îmi aparţine doar mie.
Cred că asta făceam în somn, îmi inventariam posesiunile şi le localizam în spaţiu. Când nu puteam să-mi amintesc în vis unde am pus lucrul acela, mă sculam şi începeam să-l caut. Pentru asta era nevoie de aprinsul luminii şi primul drum îl făceam în camera lui, să vină el, să apese întrerupătorul, să căutăm împreună. Nu se supăra niciodată. Mă lua în serios.
Uneori mi-l găsea imediat şi mă culcam la loc, fericită, alteori însă nici nu ştiam exact să descriu ce căutăm. Pe măsură ce el îmi arăta câte ceva, întrebându-mă „ăsta?” şi nu era ăla, mă umpleam de disperare, credeam că l-am pierdut pentru totdeauna, că dispăruse definitiv, eu cum voi trăi mai departe.
Boala asta mi-a apărut imediat după întâmplarea cu rătăcitul.
Într-o zi, mergând noi împreună pe stradă, ca întotdeauna , eu câţiva paşi înaintea lui, vorbindu-i într-una şi el ascultându-mă, îi dă prin minte să-mi facă o farsă tâmpită, să se ascundă după un copac. Într-un târziu, îi simt absenţa, mă întorc şi el, nicăieri. Nu-l strig. Mă uit înnebunită în toate direcţiile şi încep să plâng.
Nu mă privi aşa! Ştiu! Fac ce fac şi revin la povestea cu rătăcitul. Pentru că nu pot să-l iert. M-a lăsat să plâng, cred, vreun minut, dar mie mi s-a părut mult, o veşnicie. A vrut să vadă cum mă descurc singură în viaţă? Nu. A vrut să ştie cât de mult îl iubesc. A simulat o despărţire. Avea orgolii masculine.
În fine, accept! Eram îndrăgostită de el.
Nu mi se întâmpla pentru prima oară, mai fusese şi Broscoiul din „Vântul prin sălcii”.
El îmi citea cartea asta, cum intra Broscoiul în puşcărie pentru nu ştiu ce faptă şi fata temnicerului îi aducea seara pâine prăjită unsă cu unt şi ceai şi eu plângeam. Era clar că fata îl iubea. Şi eu il iubeam. Eram la concurenţă.
Îmi citea în fiecare seară fragmentul şi, cum ajungea la pâinea cu unt, ceream şi eu.
În felul ăsta eram una cu Broscoiul. Muşca el din felie, muşcam şi eu. Untul se scurgea, topit, prin găurelele miezului cald. Era echivalentul unei tristeţi fără margini.
Şi azi, dacă-mi dai pâine prăjită cu unt, mi se umplu ochii de lacrimi.
Ţi-am relatat episodul cu rătăcitul, în stradă, de zeci de ori. Acum îmi vine să corectez: povestea cu părăsitul. Nu era vorba despre nici un rătăcit. Casa noastră se afla la câteva sute de metri în urmă şi aş fi ştiut să mă întorc singură acolo... Alta era problema: nu mi-ar fi folosit la nimic să mă întorc acasă, dacă îl pierdusem pe el. Fără el, casa n-avea rost.
După întâmplarea asta nefericită am început să visez coşmarul acela cu plutitul pe deasupra pământului, fără să-mi pot controla direcţia, văd ferestrele dormitorului meu, dudul din curte, dar nu mă pot apropia. N-are nicio legătură cu lipsa simţului de orientare. Nu-l am că nu-l am.
Visul semnifică altceva: în absenţa lui, a celui pe care îl iubesc şi m-a părăsit, nu mai simt pământul sub picioare şi nu mai am casă, adică linişte, protecţie, punct fix, rost.
Toate angoasele mele ulterioare legate de bărbatul iubit, indiferent care ar fi el, se nasc din frica asta: să nu mi se întâmple iar…
Ion zice oftând: „În sfârşit! Mult ţi-a mai trebuit… poţi să ieşi pe balcon să fumezi, dacă doreşti…”

draft I: MASCA

Această întâmplare are, cred, legătură cu începuturile mele. Din uter, direct în incubator. Cea mai mică şi mai sigură dintre lumi.
Cealaltă, cea adevarată, ma pipăie prin nişte mănuşi de cauciuc. Nu funcţionez. Pur şi simplu, la diviziunea muncii pe sisteme, aparate şi organe, esofagul şi traheea n-au căzut de acord asupra utilităţii lor. Prin urmare, nu ştiu să respir şi să înghit. Adică le fac pe amândouă deodată, în mod periculos, probabil mortal.
Stau acolo, în arestul de sticlă şi nu mă gândesc la nimic. Ba da, ma gândesc la ochelarii Carebei. Careba e numele de familie al doctoriţei care m-a scos la lumină şi m-a băgat în cutia incubatorului.
Peste foarte multă vreme, mama m-a dus în vizită la ea acasă, m-a prezentat ca pe un trofeu vânătoresc. Careba avea o voce puternică, de bărbat, cu care şi-a exprimat, minute în şir, bucuria. Eram opera ei. Purta aceiaşi ochelari cu rame groase, negre, cu lentile de miop.

- De ce zici “aceiaşi”? - mă întreabă Ion .
Nu mă întrerupe din povestiri niciodată… Dar acum e chiar ciudată formularea mea. De ce zic “aceiaşi ochelari”? Aceiaşi, ca atunci când mă privea prin geamul cuştii mele aseptice?
Tac. Nou născuţii nu văd nimic. Nu trebuia să zic “aceiaşi”.

“Ba trebuia, trebuia…”, vocea care mă contrazice e a bunicului meu, aşezat pe banca vopsită în verde, cu veşnica lui carte deschisă la semn.

Au înflorit corcoduşii, e deja cald, parcul e aproape pustiu. Mă joc de una singură în dreptunghiul de nisip, cu două lopăţele de tablă. Nu sunt cele obişnuite, pentru copii. Sunt două “scafe”. Scafe, aşa le zice el. Au fost ale lui cândva şi aveau o cu totul altă întrebuinţare. Eu le umplu acum cu nisip şi le răstorn peste grămăjoara formată, dar atunci, demult, el le umplea cu stafide, cu bomboane de ciocolată, cu măsline, cu alune, cu smochine…
Absenţa copiilor nu mă deranjează. N-am alţi prieteni, în afară de el. Câteodată se strâng doi-trei prostănaci de vârsta mea. Nu-mi amintesc ce facem acolo, în tăcere, ghemuiţi pe vine, cotrobăind cu degetele prin ţărână. În schimb, mi-l aduc aminte bine pe cel cu masca… Doamne, ce frică mi-a fost când l-am văzut!
Din spate, pare un băieţel obişnuit. Dar când se întoarce către mine, simt că cerul se prăbuşeşte. Ţip, ţip rău, mă zbat , mă apăr in interiorul meu, plâng, încerc să fug, dar picioarele nu mă ascultă, sunt împietrite şi probabil nici strigătele mele nu sunt decât închipuire, pentru că lumea din jur e neschimbată. Bunicul dă foaia şi-mi aruncă scurta lui privire de control. Nici băiatul cu chip de monstru nu se sinchiseşte de mine şi nu dă semne că ar vrea să plece.
Las totul baltă şi dau fuga la bancă..
“Plecăm?” E tot ce mă întreabă. Restul a simţit.
Poate nu chiar totul. I-au trebuit câteva zile să înţeleagă. Poate că l-a ajutat, întâmplător, întâlnirea cu soldaţii mergând la instrucţie.
De obicei treceau cântând şi eu grăbeam pasul, ca să merg puţin în rând cu ei. Da data asta sunt tăcuţi pentru că poartă măştile de gaze pe figură.
Mă lipesc de picioarele lui şi-l împiedic să înainteze, ca să fim cât mai departe de imaginea generatoare de groază. Nu-mi spune nimic. Şi eu reuşesc să nu plâng.

Acasă, rămâne închis în camera lui câteva ceasuri.
S-a făcut seară. Bunica spală nişte farfurii. Eu nu ştiu ce fac. Apoi el întredeschide uşa camerei şi-mi zice “Îmbracă-te în Prinţ!”.
Îmi pun costumul adecvat - în tot cazul o improvizaţie - şi cearşaful alb, legat ca o mantie peste umeri cu o fundă şi, bineînţeles, cingătoarea roşie din fetru, cu margini aurii, pe care el mi-a confecţionat-o.

Intru vijelie la el şi…
Întâi nu pricep, ce-mi pune pe faţă, de ce e aşa întuneric (doar o veioză chioară e aprinsă), de ce mă răsuceşte apoi spre oglinda marelui dulap de haine. Pe urmă îl privesc consternată pe băieţelul din parc, pe cel cu masca, şi el mă priveşte din oglindă, numai că acum are coarne, poartă o mască de drac, vopsită cu roşu strălucitor, vreau să mă îndepărtez de imaginea înfricoşătoare, dar bunicul stă în spatele meu şi mă ţine de umeri, îl ţine pe băiatul mascat de umeri şi, în timp ce dau drumul sirenei de ţipete - de data aceasta se aud, el îmi spune “Stai, Buşulică, ţi-am făcut şi ţie o mască, să vezi cum e, nu te speria, tu eşti, tot tu eşti… Vezi? “
Bunica ne surprinde aşa, pe mine urlând şi încercând să scap de oroarea care-mi acoperă chipul şi pe el, în picioare, buimăcit de reacţia mea.
Nu ştiu cum ea, care nu fusese niciodată cu noi în parc, nu văzuse copii mascaţi, soldaţi mascaţi, cai mascaţi, a priceput atât de repede ce se întâmplă şi l-a apostrofat – “Ştefane, eşti tare prost! Nu vezi că o sperii? Doamne, cât eşti de prost!”. Apoi a plecat cum venise, înapoi la bucătăria ei.
Mă arunc în braţele lui şi mă ascund cu toată faţa în golul de deasupra claviculei, plâng şi-i simt pulsul, mirosul de tutun si lavandă, plâng şi mă adâncesc acolo, în adăpostul gâtului, el mă ţine strâns şi-mi cere iertare şi-mi promite că niciodată, niciodată, niciodată…

- De ce te-ai oprit?

Cel puţin, Ion nu e ca Radu. Ion există prin întrebarile lui. Nu face parte din tagma aceea de psihologi care te împing, ştiinţific, la sinucidere.
L-am întrebat cândva pe Radu, predecesorul: este asta o terapie, tăcerea? Crezi că mă ajută? Crezi că mi-e bine să mă întreb tot timpul, ce dracu scrii pe foile alea, de ce nu zici niciodată nimic?
Şi care crezi că a fost răspunsul – şi din clipa aceea nu-l mai puteam acuza de muţenie – “ESTE IMPORTANT PENTRU TINE SĂ ŞTII PĂREREA MEA? “
Da, da, da, da, da, da, da, da… Nu ştiu de câte ori am zis, am răcnit, da.
Ei bine, a fost în continuare cooperant şi mi-a dat o replică memorabilă. A zis “BINE.”
Am tăcut şi eu ultimele zece minute, ca să vadă cum e. Ştia, presupun. Peste fix zece minute, adică în total cincizeci de când îmi ocupasem locul în fotoliu, poziţie pe care o numeam în gând “statul cu spatele”, a rostit dulcea-i formulă “ne vedem data viitoare”.
Măcar Ion se interesează de ce m-am oprit.

Gustul cafelei

Gustul cafelei de dimineaţă. Dreptunghiul alb al ferestrei. Lumina decisa, izvorând din colţul “stânga-jos”, de după blocurile gri. O turmă de animale masive, colţuroase, greoaie, înţepenite. Cu mulţi ochi. Aliniaţi la perfecţie, privind orb, în gol. Sunt gânduri in spatele lor. E viaţă. Da? Serios? E viaţă? Ce fel de viaţă? Nişte procente? Da, nişte procente. Dacă ştii să citeşti procentele, înţelegi şi viaţa. Ştii cât la sută mai dorm, cât la sută umblă buimaci prin bucătărie, cât la sută se gândesc la ceva, la azi, cum o să fie azi, cald, facem un grătar la prânz? – da, facem… Mergem undeva, unde nu sunt betoane, unde există şi alte culori, nu doar griul ăsta imbecil, la pădure, eventual… Da… Cât la sută mai e pădure, cât la sută “pet”-uri… Ne colorează viaţa. Cine, pet-urile? Da, ce te miri!... Pet-urile, cutiile de tablă de la bere, pungile de celofan de la stixuri, ambalajele tip pvc/aluminiu, toate astea, cu etichetele lor, cuplate inteligent cu câte-un spot publicitar, cu Fulga, cu Milka, prietenii ştiu de ce, scoate nouăzeci si nouă de pete, pasta de dinţi pentru gingii, toate, toate astea, exprimate procentual, în procente de investitori, productivitate, profit, PIB, UE, industrie manufacturieră, plasamente, distribuţie… Stai! Distribuţie e şi la maşini. Aşa, şi? Ce, maşinile nu reprezintă tot un procent din viaţă, din vis, din satisfacţie, din poluare, din producţia autohtonă, din import, nu sunt şi ele, la rând cu pet-urile, cu micii şi berea la cutie, cu plasmele, cu lecedeurile, cu scumpirile de curent, de pâine, cu ieftinirile la ţoale de sezon, nu sunt, zic, tot procente, adică tot viaţă? Ba da, ba da… aşa e. Totul poate fi exprimat procentual. Până şi aerul. Si bătăile inimii, dacă vrei. Trebuie doar să doreşti să ai o imagine clară a vieţii procentuale, ca să ştii ce e de făcut. Doar ăsta… cum îi spune… gustul cafelei de dimineaţă nu poate fi exprimat procentual. De-aia, cred, nimeni nu va scrie vreodată despre el la ziar, pentru că nu ştii cum să începi, de unde să-l apuci, că n-are exprimare procentuală…

(2007, pe un forum la "Gândul")