- … Şi?! I-o ascunzi. Nu i-o mai dai! Copiii uită repede.
- Bine, dar plânge după ea…
- Şi? Să plângă! Aşa se-nvaţă!
Unde sunt cozile de altă dată? Cozile binecuvântate la care, până să cumperi pachetul de unt, absorbeai toată acea infinită înţelepciune stradală, te îmbibai cu certitudini, cu “ce se cade”, “ce se face”, “ce trebuieşte”…
Acum rândul merge repede, n-am în faţă decât trei persoane şi pe femeile din urma mea, femeia -“şi”, plus femeia – “bine, dar”. Mă-ntorc puţin, atât cât să-mi fac o idee, cu coada ochiului, să ştiu şi eu cum arată autoarea implementării lui “fără suzetă”.
Unde-şi ţine sabia cu care şfichiuie aerul , rece şi interogativ: “şi?”. (O conjuncţie generoasă, de altfel!). Cum simplifică ea lucrurile, cum vâsleşte cu “şi”-ul ei atotputernic, împărţind apele ezitării.
Face o dată “şi?” – mai coseşte un strat de şovăială… Mai face o dată “şi?” – lumea se transform într-o mirişte precisă, stearpă , în care “copiii uită repede”.
O privesc cu ură nedisimulată. E făcută numai din”şi?”-uri de-astea ucigătoare. Nici nu se oboseşte să formuleze toată întrebarea: “Şi ce dacă?”. Dă cu „şi”-ul în stânga şi-n dreapta, parcă ţine în mâini un toroipan cu care se apără de îndoieli ca de muşte, are la ea totul, reţete, definiţii, modalităţi, tehnică de lucru. Nu s-a născut încă pe lume o problemă a cărei soluţie să nu-i fie cunoscută.
E tunsă scurt, banal, are părul vopsit roşcat,în nuanţa “şi?”, unghiile lungi îi ţâşnesc dintr-o coroniţă de carne umflată, rezultatul anilor de despieliţări obsedante (mă-ntreb daca obiceiul ăsta, al belirii îndârjite a unghiilor, nu ascunde vreo tristeţe de altă natură), decolteul rochiei e onest, e de vară, aşa trebuie să fie, adânc, până la şanţul dintre sânii ca două porţii de cocă crudă - pâinea noastră cea de toate zilele.
Cobor privirea: hălci puternice de carne sigură. Unde-a fost talia, mai există încă o amintire de îngustime, pe-acolo şi-a trecut cândva bărbatu-su braţul, ca s-o salte, s-o treaca pragul… Mai jos, şolduri, coapse, picioare, nişte glezne care-şi incordeaza maxilarele pe tocurile subţiri şi înalte ale papucilor, totul e greoi, sigur, casnic, onest. Probabil că viteza cu care toacă profesional legumele în bucătărie e egală cu viteza în care îşi creşte copilul şi oftatul ostenit, resemnat-acrit în partea lui nevăzută, cu care se întinde seara în patul conjugal, răpusă de greul clar al unei zile e rezumatul tratatului de psihologie infantilă pe care-l are la degetul mic.
Şi Dumnezeu, cred, până o vede răsturnată în somn, o priveşte cu mâna la gură şi se întreabă: “Ce dracu’ am făcut aici?”
Copiii nu uită nimic, Ioane!
Sunt ca nişte hangare în care adulţii îşi depozitează gunoaiele, crezând că „hangarul” n-are minte, nu pricepe, nu înţelege ce-ai îndesat în el.
Perioada cuprinsă între incubator şi şcoala primară e stocată secundă cu secundă.
Nu ştiu de unde până unde ideea asta că amintirile din prima copilărie sunt învăluite în ceaţă, sunt nesigure, confuze şi produc nostalgie?
Eu le am îndosariate, cu număr de înregistrare. Mă gândesc la ele foarte serios. Un lung şir de traume şi fericiri.
Uite, am patru ani şi mă trezesc brusc noaptea, transpirată de groaza că mi-am pierdut un obiect. O carte, o jucărie, un creion, un pulover, ceva ce îmi aparţine doar mie.
Cred că asta făceam în somn, îmi inventariam posesiunile şi le localizam în spaţiu. Când nu puteam să-mi amintesc în vis unde am pus lucrul acela, mă sculam şi începeam să-l caut. Pentru asta era nevoie de aprinsul luminii şi primul drum îl făceam în camera lui, să vină el, să apese întrerupătorul, să căutăm împreună. Nu se supăra niciodată. Mă lua în serios.
Uneori mi-l găsea imediat şi mă culcam la loc, fericită, alteori însă nici nu ştiam exact să descriu ce căutăm. Pe măsură ce el îmi arăta câte ceva, întrebându-mă „ăsta?” şi nu era ăla, mă umpleam de disperare, credeam că l-am pierdut pentru totdeauna, că dispăruse definitiv, eu cum voi trăi mai departe.
Boala asta mi-a apărut imediat după întâmplarea cu rătăcitul.
Într-o zi, mergând noi împreună pe stradă, ca întotdeauna , eu câţiva paşi înaintea lui, vorbindu-i într-una şi el ascultându-mă, îi dă prin minte să-mi facă o farsă tâmpită, să se ascundă după un copac. Într-un târziu, îi simt absenţa, mă întorc şi el, nicăieri. Nu-l strig. Mă uit înnebunită în toate direcţiile şi încep să plâng.
Nu mă privi aşa! Ştiu! Fac ce fac şi revin la povestea cu rătăcitul. Pentru că nu pot să-l iert. M-a lăsat să plâng, cred, vreun minut, dar mie mi s-a părut mult, o veşnicie. A vrut să vadă cum mă descurc singură în viaţă? Nu. A vrut să ştie cât de mult îl iubesc. A simulat o despărţire. Avea orgolii masculine.
În fine, accept! Eram îndrăgostită de el.
Nu mi se întâmpla pentru prima oară, mai fusese şi Broscoiul din „Vântul prin sălcii”.
El îmi citea cartea asta, cum intra Broscoiul în puşcărie pentru nu ştiu ce faptă şi fata temnicerului îi aducea seara pâine prăjită unsă cu unt şi ceai şi eu plângeam. Era clar că fata îl iubea. Şi eu il iubeam. Eram la concurenţă.
Îmi citea în fiecare seară fragmentul şi, cum ajungea la pâinea cu unt, ceream şi eu.
În felul ăsta eram una cu Broscoiul. Muşca el din felie, muşcam şi eu. Untul se scurgea, topit, prin găurelele miezului cald. Era echivalentul unei tristeţi fără margini.
Şi azi, dacă-mi dai pâine prăjită cu unt, mi se umplu ochii de lacrimi.
Ţi-am relatat episodul cu rătăcitul, în stradă, de zeci de ori. Acum îmi vine să corectez: povestea cu părăsitul. Nu era vorba despre nici un rătăcit. Casa noastră se afla la câteva sute de metri în urmă şi aş fi ştiut să mă întorc singură acolo... Alta era problema: nu mi-ar fi folosit la nimic să mă întorc acasă, dacă îl pierdusem pe el. Fără el, casa n-avea rost.
După întâmplarea asta nefericită am început să visez coşmarul acela cu plutitul pe deasupra pământului, fără să-mi pot controla direcţia, văd ferestrele dormitorului meu, dudul din curte, dar nu mă pot apropia. N-are nicio legătură cu lipsa simţului de orientare. Nu-l am că nu-l am.
Visul semnifică altceva: în absenţa lui, a celui pe care îl iubesc şi m-a părăsit, nu mai simt pământul sub picioare şi nu mai am casă, adică linişte, protecţie, punct fix, rost.
Toate angoasele mele ulterioare legate de bărbatul iubit, indiferent care ar fi el, se nasc din frica asta: să nu mi se întâmple iar…
Ion zice oftând: „În sfârşit! Mult ţi-a mai trebuit… poţi să ieşi pe balcon să fumezi, dacă doreşti…”
