vineri, 10 aprilie 2009

draft I: MASCA



Această întâmplare are, cred, legătură cu începuturile mele. Din uter, direct în incubator. Cea mai mică şi mai sigură dintre lumi.
Cealaltă, cea adevarată, ma pipăie prin nişte mănuşi de cauciuc. Nu funcţionez. Pur şi simplu, la diviziunea muncii pe sisteme, aparate şi organe, esofagul şi traheea n-au căzut de acord asupra utilităţii lor. Prin urmare, nu ştiu să respir şi să înghit. Adică le fac pe amândouă deodată, în mod periculos, probabil mortal.
Stau acolo, în arestul de sticlă şi nu mă gândesc la nimic. Ba da, ma gândesc la ochelarii Carebei. Careba e numele de familie al doctoriţei care m-a scos la lumină şi m-a băgat în cutia incubatorului.
Peste foarte multă vreme, mama m-a dus în vizită la ea acasă, m-a prezentat ca pe un trofeu vânătoresc. Careba avea o voce puternică, de bărbat, cu care şi-a exprimat, minute în şir, bucuria. Eram opera ei. Purta aceiaşi ochelari cu rame groase, negre, cu lentile de miop.

- De ce zici “aceiaşi”? - mă întreabă Ion .
Nu mă întrerupe din povestiri niciodată… Dar acum e chiar ciudată formularea mea. De ce zic “aceiaşi ochelari”? Aceiaşi, ca atunci când mă privea prin geamul cuştii mele aseptice?
Tac. Nou născuţii nu văd nimic. Nu trebuia să zic “aceiaşi”.

Ba trebuia, trebuia…”, vocea care mă contrazice e a bunicului meu, aşezat pe banca vopsită în verde, cu veşnica lui carte deschisă la semn.

Au înflorit corcoduşii, e deja cald, parcul e aproape pustiu. Mă joc de una singură în dreptunghiul de nisip, cu două lopăţele de tablă. Nu sunt cele obişnuite, pentru copii. Sunt două “scafe”. Scafe, aşa le zice el. Au fost ale lui cândva şi aveau o cu totul altă întrebuinţare. Eu le umplu acum cu nisip şi le răstorn peste grămăjoara formată, dar atunci, demult, el le umplea cu stafide, cu bomboane de ciocolată, cu măsline, cu alune, cu smochine…
Absenţa copiilor nu mă deranjează. N-am alţi prieteni, în afară de el. Câteodată se strâng doi-trei prostănaci de vârsta mea. Nu-mi amintesc ce facem acolo, în tăcere, ghemuiţi pe vine, cotrobăind cu degetele prin ţărână. În schimb, mi-l aduc aminte bine pe cel cu masca… Doamne, ce frică mi-a fost când l-am văzut!
Din spate, pare un băieţel obişnuit. Dar când se întoarce către mine, simt că cerul se prăbuşeşte. Ţip, ţip rău, mă zbat , mă apăr in interiorul meu, plâng, încerc să fug, dar picioarele nu mă ascultă, sunt împietrite şi probabil nici strigătele mele nu sunt decât închipuire, pentru că lumea din jur e neschimbată. Bunicul dă foaia şi-mi aruncă scurta lui privire de control. Nici băiatul cu chip de monstru nu se sinchiseşte de mine şi nu dă semne că ar vrea să plece.
Las totul baltă şi dau fuga la bancă..
Plecăm?” E tot ce mă întreabă. Restul a simţit.
Poate nu chiar totul. I-au trebuit câteva zile să înţeleagă. Poate că l-a ajutat, întâmplător, întâlnirea cu soldaţii mergând la instrucţie.
De obicei treceau cântând şi eu grăbeam pasul, ca să merg puţin în rând cu ei. Da data asta sunt tăcuţi pentru că poartă măştile de gaze pe figură.
Mă lipesc de picioarele lui şi-l împiedic să înainteze, ca să fim cât mai departe de imaginea generatoare de groază. Nu-mi spune nimic. Şi eu reuşesc să nu plâng.

Acasă, rămâne închis în camera lui câteva ceasuri.
S-a făcut seară. Bunica spală nişte farfurii. Eu nu ştiu ce fac. Apoi el întredeschide uşa camerei şi-mi zice “Îmbracă-te în Prinţ!”.
Îmi pun costumul adecvat - în tot cazul o improvizaţie - şi cearşaful alb, legat ca o mantie peste umeri cu o fundă şi, bineînţeles, cingătoarea roşie din fetru, cu margini aurii, pe care el mi-a confecţionat-o.
Intru vijelie la el şi…
Întâi nu pricep, ce-mi pune pe faţă, de ce e aşa întuneric (doar o veioză chioară e aprinsă), de ce mă răsuceşte apoi spre oglinda marelui dulap de haine. Pe urmă îl privesc consternată pe băieţelul din parc, pe cel cu masca, şi el mă priveşte din oglindă, numai că acum are coarne, poartă o mască de drac, vopsită cu roşu strălucitor, vreau să mă îndepărtez de imaginea înfricoşătoare, dar bunicul stă în spatele meu şi mă ţine de umeri, îl ţine pe băiatul mascat de umeri şi, în timp ce dau drumul sirenei de ţipete - de data aceasta se aud, el îmi spune “Stai, Buşulică, ţi-am făcut şi ţie o mască, să vezi cum e, nu te speria, tu eşti, tot tu eşti… Vezi? “
Bunica ne surprinde aşa, pe mine urlând şi încercând să scap de oroarea care-mi acoperă chipul şi pe el, în picioare, buimăcit de reacţia mea.
Nu ştiu cum ea, care nu fusese niciodată cu noi în parc, nu văzuse copii mascaţi, soldaţi mascaţi, cai mascaţi, a priceput atât de repede ce se întâmplă şi l-a apostrofat – “Ştefane, eşti tare prost! Nu vezi că o sperii? Doamne, cât eşti de prost!”. Apoi a plecat cum venise, înapoi la bucătăria ei.
Mă arunc în braţele lui şi mă ascund cu toată faţa în golul de deasupra claviculei, plâng şi-i simt pulsul, mirosul de tutun si lavandă, plâng şi mă adâncesc acolo, în adăpostul gâtului, el mă ţine strâns şi-mi cere iertare şi-mi promite că niciodată, niciodată, niciodată…

- De ce te-ai oprit?

Cel puţin, Ion nu e ca Radu. Ion există prin întrebarile lui. Nu face parte din tagma aceea de psihologi care te împing, ştiinţific, la sinucidere.
L-am întrebat cândva pe Radu, predecesorul: este asta o terapie, tăcerea? Crezi că mă ajută? Crezi că mi-e bine să mă întreb tot timpul, ce dracu scrii pe foile alea, de ce nu zici niciodată nimic?
Şi care crezi că a fost răspunsul – şi din clipa aceea nu-l mai puteam acuza de muţenie – “ESTE IMPORTANT PENTRU TINE SĂ ŞTII PĂREREA MEA? “
Da, da, da, da, da, da, da, da… Nu ştiu de câte ori am zis, am răcnit, da.
Ei bine, a fost în continuare cooperant şi mi-a dat o replică memorabilă. A zis “BINE.”
Am tăcut şi eu ultimele zece minute, ca să vadă cum e. Ştia, presupun. Peste fix zece minute, adică în total cincizeci de când îmi ocupasem locul în fotoliu, poziţie pe care o numeam în gând “statul cu spatele”, a rostit dulcea-i formulă “ne vedem data viitoare”.
Măcar Ion se interesează de ce m-am oprit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu